Cat de usor poti renunta..


Afirmam de atatea ori atat de usor: ” am sa fiu mereu aici, te voi astepta oricat va fi nevoie” sau ” orice s-ar intampla, te voi ajuta, oricand”.

Dar oare de cate ori am renuntat pur si simplu la o promisiune care in trecut parea sa pecetluiasca o legatura profunda?

Promitem fara sa simtim acest lucru. Promitem doar cu cuvantul si atat. Pasim peste promisiune zambind, de parca „asa ar trebui sa fie”. Cati dintre noi pot afirma privindu-ne in ochi : ” eu n-am renuntat usor, eu nu..” Va spun eu, putini. Foarte putini.

De ce? Pentru ca suntem obisnuiti sa renuntam, sa lasam in urma locuri, oameni sau chiar sentimente, la prima problema aparuta, sau in fata unei greutati care aparent nu gaseste o rezolvare. Ne eschivam, cautam motive pentru lasitatea noastra si traim mereu cu frica de a ne uita in urma noastra. Si totusi, intoarcem capul spre ceea ce a fost, mereu, pentru ca greselile din trecut ne urmaresc la tot pasul. Regretam, insa mult prea tarziu. Pentru ca suntem lasi si nu suntem capabili sa luptam. Si astfel.. renuntam pur si simplu.

Iar mai tarziu, tot noi ne plangem ca nu gasim persoana ‘aceea’ sau nu obtinem un lucru mult ravnit. Pai cum sa mai gasim acea persoana daca noi am renuntat la ea, in trecut, din frica de a lupta, de a infrunta greutati inerente?

Abia peste mult timp, realizam ce greseli facem si in acel moment, e mult prea tarziu.

Nu stiu de ce renuntam. De frica? Sau poate, suntem prea slabi pentru a face fata greutatilor care tot apar in vietile noastre? Ne-am obisnuit sa abandonam si sa fugim. Si tot fugim, speriati de ce lasam in urma. Iar peste ani,  am vrea sa dam inapoi timpul pana in momentul acela si sa schimbam ceva: ne-am opri din fuga aceea puerila si ne-am intoarce spre ce e cu adevarat important. Dar stii ce ? Va fi prea tarziu pentru tine.

Pentru ca alegerea pe care ai facut-o in trecut nu se va schimba nicicand, iar tu vei trai macinat de intrebarea ” ce-ar fi fost daca?”

Fugi azi, fugi maine, dar pana cand?

Si mai ales, ce vei face cand la sosire nu te va astepta nimeni?

Invata sa lupti pentru tine si pentru cel drag, pentru ca daca n-o faci, vei ajunge sa traiesti toata viata din regrete.

Incepe acum.  Lupta!

Anunțuri
Published in: on 31 August 2012 at 22:37  Comments (1)  

Canta-mi iubirea-n secunde..


 

Ofera-mi un minut si-am sa-ti cant un vers.

Un vers despre ecoul clipelor petrecute cu tine.  Alb si negru imi va rasuna in suflet, caci voi striga fericita: ” e al meu!” . Am sa-mi port fericirea in cantec, am sa conturez pe timpanul tau povestea de demult, povestea noastra. Ai sa te uiti la mine ca un copilas zapacit, iar eu n-am sa-ti ofer raspunsul la intrebarile care iti inunda gandurile. De ce nu? Pentru ca eu am sa cant.

Pentru ca eu am sa cant, iti voi oferi secunde de iubire. Voi umple portative cu vorbe tainice si imi voi lasa sufletul sa-si scrie propria poveste. Am sa-mi cant fericirea, iar la final am sa-ti smulg secundele. Le voi tine la mine, pentru ca sunt nepretuite. Sunt secunde de iubire si muzica; secunde cu tine.

Apoi am sa sparg clepsidra si voi continua sa cant. Am sa-mi cant povestea in zambete si lacrimi pe care mai apoi la voi uita intr-un colt. Am sa imprastii secundele din clepsidra pentru ca nimeni sa nu mai priveasca timpul. Atunci, va conta doar muzica. Muzica.. si atat.

Un refren despre eternul pe care mi-l doresc..impreuna cu tine. Voi canta un refren fara final, care va fi doar despre tine. Am sa ma joc cu niste cuvinte puerile si le voi canta cu tine. Pentru ca tot ceea ce facem impreuna devine ceva de neatins si greu de imaginat. Ceva ..unic. Pur.

Da-mi secunde, le voi umple cu muzica.

Ofera-mi timp sa ne scriu povestea, nu ma amagi cu timpul scurs.

Ofera-mi minute de dor, iubire si speranta.

Opreste timpul, astazi contam doar noi si muzica.

Canta-mi iubirea .. in secunde masurate-n etern.  

Published in: on 21 August 2012 at 0:01  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Am sa-mi arunc sufletu-n mare.


Stii ce-am sa fac maine? Am sa arunc tot ceea ce simt. De ce? Pentru ca marea sa ma cunoasca, ea sa fie unica partasa la furtuna ce o port zi de zi in mine.

Am sa ma cert cu nisipul, am sa zambesc spre soare si imi voi ascunde temerile intr-o scoica. Dupa aceea, iti voi desena chipul pe nisip; stangaci, pentru unii comic si voi ramane acolo. Langa chipul tau. Pana cand marea iti va sterge urma.

Cand am sa ajung acolo, am sa-mi iau durerea-n palme si am s-o ingrop in amintiri si nisip fierbinte. Am sa-mi adun mai apoi toate grijile si parerile de rau, le voi pune intr-o sticla si le voi da drumul in larg.

Am sa-mi fac apoi o banca in mijlocul marii, ca sa am un loc al meu. Un loc in care ma voi intoarce inotand si spre care stiu ca nimeni nu s-ar deranja sa mearga. Ar fi locul meu. Locul in care numele-ti va fi soptit doar de suflet, iar amintirea-ti va fi purtata doar de pescarusi albi si jucausi.

Am sa ajung indata, nisipul din clepsidra se tot scurge.. iar tu?

Tu ma astepti acolo. Pe banca.

Pe banca din mijlocul marii…

 

 

Published in: on 3 August 2012 at 16:14  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Eu fara tine.


 

Un gol si un regret.

Un gand amar si si-un zambet trist.

Un ultim „ramas bun” pierdut in curcubeul fara de sfarsit.

O ploaie de dor si un sentiment rece.

O umbra singuratica la un colt de strada.

O frunza purtata de vant intr-un vazduh intunecat.

O lacrima calda, apusa de mult pe obrazul brazdat.

Un „adio” stramb si-un sarut in ploaie.

O promisiune fara sens.

O speranta ingropata langa un vis apus.

Durerea unui abis ce nicicand nu-si va putea gasi alinul.

Eu fara tine. 

 

Eu fara tine. 

 

 

Published in: on 3 August 2012 at 1:27  Lasă un comentariu  
Tags:

Da-mi un suflet.


Da-mi tu un suflet. Ce te costa? 

Imi reprosezi ca nu pot sa fiu fericita, ca nu impart zambete si bunatate. Imi tot repeti ca nu sunt cum ar trebui sa fiu, ca sunt mult prea singuratica si ca tin in mine mult prea mult intuneric.

Dar oare unde as putea sa tin eu fericirea,  bunatatea, cand n-am nici macar un suflet?

Am avut candva, recunosc. Mi l-au facut bucati, iar apoi l-am lipit. Si l-am lipit de atatea ori si de atatea ori mi l-au facut bucati, pana cand n-au ramas decat firimituri. Iar firimiturile? Le-a luat vantul, ca altceva.. nu mai era.

Da-mi un suflet. Macar o bucatica? 

Si daca tot imi reprosezi intruna tot ceea ce fac, da-mi o bucatica din sufletul tau. Invata-ma sa  rad, sa port fericirea si sa impart bunatatea. Da-mi putere si ambitie. Fa-mi cadou o speranta, doua si putina indulgenta. Iar eu am sa incerc sa fiu asa cum trebuie. Promit.

Dar tu nu-mi poti da un suflet, nici macar o bucatica.

De ce?

Pentru ca  de fapt nu esti. Iar vocea ta, e in mine.

Si sufletul meu ? De mult l-ai lasat in urma ta..

Da-mi un suflet. Ce te costa? 

 

Published in: on 3 August 2012 at 0:59  Lasă un comentariu  
Tags:

Numaram vise.


Si azi si maine si poimaine. Numaram vise.

Numaram, strangem, adunam. De ce? De nevoie, din dorinta de a ne simti parte din ceva. Pentru ca visul iti ofera un tel, o dorinta ascunsa, un lucru numai al tau, sau.. numai al vostru. Si visul promite dreptate, promite ca se va implini asa cum meriti. Si totusi, nu iti ofera o harta pentru a ajunge mai usor la el. Si totusi te minte ca e aproape. Zi dupa zi. Iar tu? Tu zambesti increzator/increzatoare si naiv/a. Tu speri si faci tot posibilul sa te ‘tii’ de vis. Tu esti corect/a si urmezi asa-zisele ‘instructiuni’. De ce? Pentru ca in final sa te ‘trezesti’ in fata a ceva imposibil? In fata a ceva nedrept?

Intotdeauna am fost corecta, am acceptat ceea ce am primit si am ‘dus’ cu mine.

Am sperat intotdeauna ca exista dreptate, ca primim ceea ce meritam. Ei bine, nu. Nu exista notiunea de dreptate, eventual exista doar oameni norocosi si oameni mai putin norocosi. Nu primim ceea ce meritam, ci ceea ce ‘se nimereste’. A zis cinev a ca viata e dreapta? Ei bine, probabil s-a inselat sau inca isi numara visele, imbatat de speranta.

Unde e dreptatea cand un om isi numara lacrimile desi face doar lucruri bune, iar un altul isi numara zambetele, desi singura ‘calitate’ pe care o detine este egismul? De ce plangem cand ar trebui sa radem cu sufletul, in fata viselor care nu se pot implini? De ce nu putem alege dreptatea? Sau, mai bine zis, de ce nu ne alege ea pe noi?

Suntem invatati ca primim ceea ce meritam. Dar oare meritam ceea ce primim?

Un copil sarac si murdar, nu primeste bani/ cadouri/ zambet, ci dispret. Unde e corectitudinea aici?

Nu exista dreptate. Iar daca exista, poate sa mi-o arate cineva?

🙂

 

Published in: on 2 August 2012 at 23:54  Lasă un comentariu  
Tags: , ,
%d blogeri au apreciat asta: