Ai sa intelegi..?


Niciodata nu am fost dispusa sa-mi impart sufletul cu persoanele din jur. Pentru ca ceea ce simteam era menit sa ramana in mine. Trebuia sa se reflecte in mine si in ceea ce gandeam. Pana cand a aparut acel cineva. Acel cineva in care mi-am oglindit sufletul si in care mi-am pus toata fericirea, recunostinta, increderea si mai ales .. speranta. Pentru ca am sperat ca in acel moment, voi deveni altcineva, speram sa devin persoana care va purta pentru totdeauna ‘urma’. 🙂  Persoana careia i se va citi pe chip implinirea si dorinta de a fi impreuna cu persoana alaturi de care isi formeaza intregul.

Nu iti cer tie sa imi intelegi ‘actiunile’ si nici macar nu caut sa imi accepti gandurile mult prea puerile uneori si excesiv de ‘prapastioase’ in alte momente. Pentru ca eu am ales sa fiu altfel, am ales sa ies din multime si sa-mi inving temerile de a iubi si de a fi iubita.

Ma critici atat de des ca lupt. Dar cum ai putea oare tu, o simpla fiinta, sa ma intelegi pe mine, cea care e dispusa sa-si puna sufletul, temerile si gandurile in fata unei singure persoane? Tu, cel care fugi de sentimente; tu, cel care nu este suficient de puternic incat sa lupte pentru ceea ce isi doreste, imi poti reprosa ca lupt pentru ceva in care cred si de care ma agat cu toate petalele de suflet?

Imi reprosezi ca ‘ma las in voia visului’, ca nu ma ancorez in realitate si privesc mult prea oniric totul. Dar nu tocmai visul ne poate face viata mult mai frumoasa? De ce sa ne ancoram intr-o realitate care ne este total impotriva? Ce mi-ar oferi mie realitatea, in raport cu visul, care ma ajuta sa-mi conturez propria poveste? De ce sa renunt la speranta, in favoarea adevarului? Refuz sa merg in genunchi, la fel ca tine. Refuz sa dau capul jos si sa accept orice primesc. Pentru ca eu am puterea sa spun din tot sufletul: Vreau altceva! Merit altceva! Pe cand tu ce faci? Ma privesti dintr-un colt si ma arati cu degetul, pentru ca eu am avut curajul sa ‘ies afara’. Pe cand tu stai in genunchi si te uiti in jur. Intr-o incapere simpla. Si nu lasi pe nimeni sa vina langa tine, pentru ca ..ti-e frica. Si nu esti suficient de puternic incat sa recunosti ca ai nevoie de ‘acel cineva’ pentru a putea iesi ‘afara’, pentru a-ti afirma cele mai nebanuite dorinte. Si alegi intunericul, alegi sa te ascunzi in spatele acelei atitudini de ‘persoana rationala’ dar care in realitate este ingrozita de ideea de a fi altfel, ingrozita de ideea de a lupta pentru propriul suflet. Si e trist.

Niciodata n-ai sa poti intelege de ce aleg sa fac toate aceste lucruri, pentru ca tie cuvantul ‘iubire’ nu iti spune decat ‘suferinta’; cuvantul ‘suflet’ te face sa te gandesti la ‘pustietate’, iar sintagma ‘fiinta iubita’ iti trezeste sentimente de frica, nesiguranta. Naivule.

Inca nu ai inteles ca in doi, puterea e nemarginita. Si doar iubind, vei fi capabil sa te ridici deasupra.

Dar nu ma asculti..si continui sa fii aceeasi fiinta simpla, speriata de propria umbra si pentru care iubirea nu e decat visul unei nopti de vara. Un vis mult prea puternic pentru lasitatea ta si mult prea departe, pentru ca tu sa-l poti atinge. Pentru ca stii?

Pentru a-l atinge, ar fi nevoie ca tu sa-ti parasesti micul univers. Si ar fi nevoie sa mergi cu privirea inainte. Pe cand tu alegi sa mergi in genunchi, privind in jos, spre locul in care candva te vei intoarce si care nu va marca decat atat:  locul unui om mult prea speriat ca sa iubeasca. 

 

Anunțuri
Published in: on 25 Noiembrie 2012 at 20:40  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Rascrucea perfectiunii.


De cate ori nu ne-am trezit cu gandul ca ‘nu e asa cum ar trebui sa fie’? De cate ori n-am plans in pumni de neputinta si am continuat sa speram ca ziua urmatoare va aduce ‘altceva’? Acel ‘altceva’ care ne va face sufletul sa vibreze de emotia necunoscutului.  Acel ‘altceva’ fata de care putem fi noi, sinceri, fara masti sau promisiuni superficiale.

Zi dupa zi, alergam dupa perfectiune. Perfectiune fizica, morala. Si e ciudat, pentru ca atunci cand avem in fata un lucru perfect, continuam sa-i gasim defecte. Si prin ceea ce facem, il denaturam si intr-un final alegem sa-l parasim intr-un colt. Ca nu e suficient de perfect. Perfect pentru cine? Sau mai bine zis .. ce inseamna de fapt perfectiunea? La ce ne raportam? In comparatie cu ce definim perfectiunea?

Ne plangem ca viata e nedreapta, ca e departe de acea perfectiune ideala. Dar nu constientizam ca suntem slabi si cautam in permanenta motive care sa ne scuze lasitatea, ignoranta. Preferam sa gasim un vinovat, decat sa recunoastem ca suntem neputinciosi si ca avem nevoie de ajutor. Ne place senzatia aceea de superioritate, senzatia ca noi ‘controlam totul’ dar oare cand vom intelege ca nu suntem decat o firimitura in univers?

Viata nu e perfecta. Si nici nu trebuie sa fie. Pentru ca datorita acelor situatii ‘imperfecte’ pe care ni le pune in fata, noi crestem. Ne dezvoltam. Ajungem persoane mature, care pot pretui lucrurile marunte, dar atat de importante ..

Si totusi, perfectiunea e dureroasa. De ce?

Pentru ca perfectiunea atrage dupa sine aroganta. Perfectiunea naste ideea de superioritate absoluta. Perfectiunea ne transforma in ‘obiecte’ conduse de ‘perfect’. Un ‘perfect’ construit pe superficialitate si materialism. Atingem perfectiunea cu pretul de a ne transforma in fiinte ‘goale’, fiinte pentru care ideea de a fi perfect reprezinta totul.

Si ajungem demni de mila, in momentul in care nu mai suntem capabili sa iubim, sa gresim sau sa ajutam. Pentru ca ne ferim de situatiile ‘imperfecte’. Alegem sa ‘trecem’ pe langa situatiile ‘imperfecte’, de frica sa nu gresim. De frica sa nu cadem de pe acel piedestal al ‘perfectiunii’. Alegem sa ‘calcam deasupra’, alegem sa privim totul de sus. Facem anumite lucruri doar de ‘ochii celorlalti’.  Si cel mai greu e cand realizam ca in stanga si in dreapta noastra ..nu e nimeni. De ce? Pentru ca ceilalti aleg sa fie imperfecti intr-o lume imperfecta. Pentru ca ei aleg sa traiasca prin ceea ce primesc de la viata, pe cand tu alegi sa fugi, sa stai ‘deasupra’, pentru ca ti-e frica. Ti-e frica sa dai piept cu realitatea si sa recunosti ca ai atins perfectiunea, renuntand la tot ceea ce candva te definea.

Si continui sa te minti ca totul e perfect. Afisezi un zambet  superior si ajungi sa nu mai distingi binele de rau. Si continui sa crezi ca viata ta e ca un diamant: perfecta.

Dar n-ai aflat ca si diamantele se sparg?

Published in: on 25 Noiembrie 2012 at 20:22  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

9 (ANI?)


Au trecut 9 luni. 9 luni de cand am devenit o alta persoana, 9 luni de cand m-am indragostit de cel care avea sa-mi schimbe viata pentru totdeauna. 🙂

S-au intamplat atat de multe de atunci..si parca..mult prea putine. Pentru ca vreau mai mult. Vreau totul, cu tine. E ceva gresit?

Vreau sa faci parte din viata mea si vreau sa reduc totul la doi. Si nu mi-e frica de consecinte. Pentru ca stiu ca indiferent ce se va intampla, tu vei fi in dreapta mea. Ma vei lua de mana si voi sti ca nu sunt singura, voi sti ca cineva exista pentru mine. Doar pentru mine.

E greu sa spun prin niste cuvinte tot ce simt, e cliseic si poate pueril.

Stiu doar ca sunt fericita. Fericita pentru ca te am, fericita pentru ca te-am intalnit, fericita pentru ca ti-am daruit tie sufletul meu; fericita pentru ca existi si ai ales sa faci parte din viata mea. Si stii pentru ce mai sunt fericita? Pentru ca ma iubesti si ma faci sa ma simt frumoasa.. zi dupa zi.

In continuare ..n-as vrea decat sa-ti multumesc, pentru ca ai fost mereu acolo, chiar si cand nu meritam ..aproape deloc. Si iti multumesc pentru ca mi-ai iertat naivitatea si nu m-ai lasat sa cad. Mereu mi-ai spus sa lupt, pentru ca esti chiar langa mine. Si ai fost ..

Sper ca aceste 9 luni sa se transforme  in ani. Multi multi ani. Alaturi de tine. Pentru ca impreuna sa putem face toate acele lucruri pe care ni le-am dorit si sper sa ajungem pana la simbolul acela albastru.. 🙂 Pentru ca meritam..

Stiu ca legatura noastra e puternica, indiferent de oameni, situatii sau evenimente neprevazute. Pentru ca te iubesc. Pentru ca ma iubesti. Si pentru ca impreuna am invins pana si negrul …

La multi ani impreuna, dragul meu!

Cu drag, pentru sufletul meu. ( Sarcastic, asa cum e el :-” :*)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Published in: on 16 Noiembrie 2012 at 0:51  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Cand nu esti aici ..


Cand tu nu esti aici, e liniste. Dar stii, nu e linistea aceea pe care imi placea sa o impart cu tine ..e o liniste apasatoare. E o liniste de care mi-e frica si cu care totusi sunt nevoita sa invat sa traiesc. Pentru ca tu nu esti aici.

Ma simt obosita si mi-e frica pentru ca redevin ceea ce eram inainte sa te cunosc pe tine. Mi-e frica sa nu devin aceeasi fiinta lipsita de vreun sentiment si care se refugia in orice altceva. Mi-e frica sa ma indepartez de propriul meu suflet, pentru ca astfel as deveni ‘acea persoana’. As deveni acea persoana de care tu m-ai ajutat sa ma desprind. Tu mi-ai dat curaj sa fiu altfel, m-ai invatat ca iubirea nu inseamna slabiciune si suferinta. Iubirea inseamna putere, incredere si implinire.

Si totusi, e greu. Pentru ca am senzatia aceea stupida ca sunt singura. Desi stiu ca nu sunt. Mi-ai repetat de atatea ori ca indiferent cat de mare ar fi distanta intre noi, tu vei fi langa mine si ca trebuie doar sa te ‘caut’ ..in mine. Pentru ca ori de cate ori voi simti ca am ajuns la capatul puterilor, tu mai vei ‘astepta’ in suflet, repetandu-mi iar si iar: ” Crede.Lupta.Iubeste!”

Dar stii? Devine greu. E greu sa fiu puternica atunci cand sunt departe de tine. Da, o recunosc. Pentru ca sunt aici fara tine. Si trebuie sa zambesc, trebuie sa trec peste obstacole si sa lupt sa ma ‘mentin’ la suprafata. Si e greu.

Sunt aici fara tine.. dar asta nu inseamna ca sunt gata sa renunt la tot ce m-ai invatat tu. Ma ‘agat’ de persoana care am devenit impreuna cu tine si incerc sa nu-mi intorc privirea spre ceea ce am fost. Pentru ca stiu ca tu ai vrea sa ma vezi puternica si hotarata sa lupt pana la capat. Pentru ca m-ai invatat sa iubesc fara regrete si sa-mi iau fericirea din lucrurile marunte ale vietii. Tu m-ai invatat sa am grija de sufletul meu. Tu mi l-ai ‘refacut’ si m-ai invatat sa visez, sa sper si sa cred.

Sunt aici si e greu sa nu iti simt urma pasilor.  Sunt aici si mi-e frica de locurile inca necunoscute, pe care vroiam sa le cunosc alaturi de tine. Sunt aici si totusi .. esti cu mine. Pentru ca indiferent de zi, ora sau moment, te voi cauta in mine, in toate lucrurile pe care le-am facut impreuna.

Dar stii? Abia acum realizez ca nicio distanta nu e suficient de mare incat sa te tina departe de mine. De ce? Pentru ca tu esti aici. Si locul tau va ramane pentru totdeauna acelasi. Langa mine. Si nici macar vechiul ‘eu’ nu va putea schimba asta.

Cand tu nu esti aici, mi-e dor. Dar stiu ca nu vei uita nicicand de promisiunea facuta.

Si nici eu n-am sa uit ceea ce vreau sa devin. Alaturi de tine.

 

Published in: on 11 Noiembrie 2012 at 12:21  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Cat de batran e sufletul tau?


Te-ai intrebat vreodata daca anii care au trecut si-au lasat in vreun fel amprenta asupra sufletului tau? Te-ai intrebat macar daca ti-ai ‘ingrijit’ sufletul in tot acest timp? Ai renuntat vreodata la un lucru, pentru ca tu sa te simti implinit? Ai primit vreodata un ‘multumesc’ imbujorat? 🙂

De atatea ori avem tendinta de a ne ‘ignora’ sufletul. Avem impresia ca el este si va fi mereu la fel, ca noi nu trebuie sa-i acordam atentie sau vreun ‘tratament special’. Si gresim. Pentru ca alegem sa nu iubim, alegem sa ne ingnoram necesitatea de a simti si preferam sa ne ‘ingropam’ in tot felul de sentimente cotidiene, lipsite de substanta. De ce? Pentru ca e mai usor, pentru ca ne e frica sa ne lasam ‘in voia sentimentului’ si de cele mai multe ori, ne e frica sa iubim.

De ce alegem de atatea ori sa renuntam la iubire? Din cauza de a nu suferi? Dar asta e ca si cum am vrea sa bem apa, dar nu bem, de frica sa nu scapam paharul si sa ne udam. Nu vrem sa intelegem ce efect poate avea un asemenea sentiment asupra sufletului, vietii noastre. Pentru ca iubind, te descoperi, iti faci timp ‘pentru tine’ si mai ales, iubind, intelegi altfel lucrurile din jurul tau. Iubind, iti faci timp pentru ceea ce e intr-adevar important. Iubind, iti amintesti sa spui ‘multumesc’,  realizezi importanta unor gesturi marunte si mai ales..iubind, oferi. Oferi siguranta, incredere, aduci un alt fel de ‘lumina’ in viata cuiva. Iubind, devii iubit. Nu asta ne dorim cu totii la un moment dat?

Insa daca alegi sa-ti ignori sufletul si sa-l supui unor ‘tratamente’ oarecare, te vei intreba peste ani si ani: „De ce nu pot iubi? De ce nu pot simti? De ce simt ca am un gol in loc de suflet? ” De ce, te intrebi? Pentru ca nu ai stiut sa ai grija de ceea ce ai primit, pentru ca n-ai invatat la timp sa spui: „te iubesc” si pentru ca te-ai lasat mereu condus de teama de a fi respins, teama de a nu cadea in penibil, teama de a fi iubit.

In fata sufletului, orice altceva piere. Pentru ca acolo e locul in care se nasc si se sting sentimente. Sufletul e acea ‘calimara cu provizii’ de care trebuie sa ai mereu grija. Pentru ca e locul in care mereu si mereu te vei intoarce cand vei simti ca nu te mai recunosti. Acesta e locul in care vei putea fi sincer cu tine, intrebandu-te: „Unde am gresit?”  Si cand te vei simti slabit de puteri, dezamagit, iti vei lua din ‘calimara’ o portie considerabila din ceea ce ai nevoie ca sa mergi mai departe: speranta, incredere, un strop de prietenie, dorinta, ‘o felie’ de iubire si eventual un ‘praf’ de putere. Pentru ca daca sufletul tau e suficient de ‘aprovizionat’, tu vei putea face fata altfel provocarilor care vor aparea la tot pasul.

Nu-ti lasa sufletul sa ‘imbatraneasca’, invata sa-l pastrezi mereu tanar. Iubeste, daruieste si nu uita sa ai grija de sentimentele tale. Incearca sa treci prin viata ‘alaturi de sufletul tau’, nu-l abandona intr-un colt. Invata sa-ti faci timp pentru tine, invata sa te asculti si treci de teama asta de a fi iubit sau de a oferi.

Si da, vei suferi. Vei ajunge uneori sa-ti pui intrebari la care nimeni nu-ti va oferi un raspuns. Insa cand totul iti va parea fara sens, sa te intorci la acea ‘calimara’. Sa ai rabdare cu tine si cel mai important: nu renunta sa iubesti, sa speri si sa lupti pentru ceea ce simti.

Cat de batran e sufletul tau?

Published in: on 11 Noiembrie 2012 at 11:40  Comments (3)  
Tags: , , , , , , , ,

Dimineata de cafea.. in doi.


Nu credeam ca voi ajunge sa-mi impart vreodata linistea cu o persoana intr-un mod atat de armonios si ..placut. Eram obisnuita sa ma trezesc singura, sa-mi cunosc ‘limitele spatiale’ si sa am locul meu, doar al meu. Imi placea sa ma simt independenta, stiind ca de dimineata voi face doar lucrurile care imi plac, printre care cafeaua mult iubita, la care n-as renunta nicidecum.

Si totusi, in dimineata asta ceva s-a schimbat. Ceva s-a schimbat in bine, pentru ca ma simt.. altfel. Sunt tot in acelasi loc, dar langa o persoana. O persoana care ma trezeste cu un zambet si care ma lasa sa ma ‘cuibaresc’ intr-un loc atat de drag mie! Nu ma simt ca si cum cineva mi-ar fi ‘invadat’ teritoriul, pentru ca am acea senzatie ca abia acum e asa cum ar trebui sa fie. Si dimineata nu ma grabesc sa ma ridic din pat, sa ‘fug’ spre o cafea. Nu. Cafeaua deja ma asteapta pe noptiera pe care se odihneste ultima carte pe care am citit-o. Si langa cafea, o mana care imi da usor o suvita ‘rebela’ de pe fata si imi spune: Buna dimineata iubita mea! 🙂

Abia atunci realizez cat de singura am fost in toate acele dimineti in care ma trezeam singura si ma ‘ascundeam’ in spatele unui paravan al ‘placerii pentru independenta’. Cat de mult mi-as fi dorit si atunci ca atunci cand ma trezesc, locul de langa mine sa nu fie gol, ci sa stiu ca apartine cuiva.. !  Preferam sa ignor nevoia de a avea pe cineva cu care sa-mi impart linistea, dimineata si cafeaua,  care in doi are o cu totul alta aroma ..

Si am acceptat sa beau cafeaua facut de tine, desi era cam slaba pentru gustul meu si putin prea dulce. Si totusi, stii? A fost cea mai buna cafea pe care am baut-o vreodata: o cafea perfect de imperfecta. De ce? Pentru ca era cafeaua pregatita de singura persoana cu care am fost si sunt dispusa sa-mi impart linistea si intimitatea. Era cafeaua pregatita cu drag, pentru o dimineata simpla. O dimineata simpla in doi.

Iubesc sentimentul ca de dimineata, cineva ma va trezi pur si simplu privindu-ma. Pentru ca privirea aceea ma face sa ma simt in siguranta, ma face sa ma simt iubita, intr-un moment al zilei in care sunt morocanoasa, ciufulita, fara vreo urma de ‘femeie fatala’. Si totusi, primele cuvinte ma fac sa ma simt cea mai frumoasa si iubita femeie din lume. Pentru ca apartin celui pe care l-am lasat sa-mi ‘invadeze’ micul meu teritoriu si alaturi de care cafeaua de dimineata devine momentul cel mai important al zilei.. De ce?

Pentru ca inca de la primele ore ale diminetii realizez cat sunt de fericita .. si norocoasa sa te am. Si in fata acestor sentimente, orice altceva piere. Pentru ca la un moment dat, totul se reduce la a iubi si a fi iubit.  Inca de dimineata..

Multumesc pentru cafeaua dulce, zambetul strengar si privirea calda.. si mai ales pentru ca m-ai lasat sa inteleg singura cat de frumoasa poate fi o liniste in doi..!

Published in: on 10 Noiembrie 2012 at 12:29  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,
%d blogeri au apreciat asta: