Frica de reuşită..


Am renunţat de foarte multe ori în viaţă la anumite ocazii din cauză că mi-a fost frică. Frică de eşec, frica de a nu fi privită altfel, frica de a nu da greş, frica de a nu dezamăgi şi tot aşa. Mereu am simţit o slăbiciune imensă în momentul în care a trebuit sa iau o decizie care avea să îmi schimbe în mod semnificativ o activitate sau chiar ..viaţa. Am privit destul de neîncrezătoare hotărârea pe care ar fi trebuit să o iau şi de foarte multe ori .. am renunţat.

A fost bine? A fost rău? Sinceră să fiu, nici acum nu pot da un răspuns exact. Însă pot afirma cu cea mai mare siguranţă că încă am rămas cu întrebarea , „Ce ar fi fost dacă..” Şi această întrebare e una din cele pe care le .. urăsc cel mai mult, pentru că îmi dau permanent senzaţia că aş fi putut face mai mult, sau că am renunţat mult prea repede. Şi într-o anumită măsura, aşa e. Uneori conştientizez că am greşit, sau că ar fi trebuit să fiu mai puternică, mai hotărâtă..

Dar cum oare să facem pur şi simplu lucruri care ne stârnesc o frică incontrolabilă? Ne este frică să nu suferim, ne este frică să nu fim dezamăgiţi şi mai ales.. ne este frică sa facem un pas înaintea celorlalţi. Pentru că în momentul în care păşeşti în faţă, eşti arătat cu degetul. Eşti privit ca cel care a ” îndrăznit să  iasă din rânduri”. Ţi se reproşează lucruri minore, aduse la rang de greşeli „fatale”. Uneori tinzi sa fii exclus de către cei din jur, doar pentru că alegi să faci acel ceva.

Nici până acum nu am reuşit să îmi dau seama când e bine să renunţ şi când ar trebui sa indrăznesc să ies „în faţă” . Ştiu doar că atunci când vine vorba de sufletul meu, trebuie să lupt.

Iar tu, cel care îmi citeşti rândurile, trebuie să lupţi.  Indiferent de piedici, indiferent de frica pe care ştiu că o porţi în suflet, indiferent de teama aceea stupidă de a fi respins sau de a greşi, nu trebuie să renunţi. Pentru că în momentul în care renunţi, pierzi o ocazie de a schimba ceva în viaţa ta. Iar dacă tu nu încerci să îţi depăşeşti teama, nimeni nu o va face în locul tău.

Nu renunţa!Capul sus şi luptă pentru ce ţi se cuvine!

Anunțuri
Published in: on 20 Ianuarie 2013 at 0:27  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Eu îţi dau furtună…


De o noapte tot te privesc şi ochii mi-au obosit de-atâta  vină.. Şi-mi privesc neputinţa cu ochii închişi, aşteptându-ţi glasul de dimineaţă. Pentru că mi-e dor de tine.

Tu mi-ai promis soare, o rază mi-ai pus pe buze şi mi-ai zâmbit, nu m-ai lăsat sa ripostez. Mi-ai luat apoi mâna şi ai pus-o în dreptul inimii tale. Ai vrut sa îţi simt concertul bătăilor şotioase care mi-au înroşit obrajii.

Tu mi-ai făcut cadou liniştea. Chiar din prima zi în care mi-ai oferit ocazia de a mă simţi iubită. Iar eu am acceptat cadoul fără să pun întrebări, aşa cum fac de obicei. Doar mi-ai zâmbit şi am ştiut că e bine. E atât de bine cu tine!

Tu mi-ai arătat luna în acea seară în care străzile erau pustii, vremea mult prea rece, iar oamenii mult prea ocupaţi cu lucrurile mărunte. Am ieşit împreună în stradă. Ştiai că sunt tristă. N-a fost nevoie să îţi spun ceva. M-ai luat în braţe şi mi-ai spus doar atât:  „Eşti cu mine. Va fi bine.” Şi cel putin pentru moment, aşa a fost. Pentru că tu ai înţeles, fără cuvinte. Tu mă iubeşti fără cuvinte.

Dar eu? Eu ce îţi pot oferi?

Eu îţi dau furtună. O ploaie de dragoste, un fulger de incredere, tunete de fericire şi un vânt de linişte. Eu sunt acolo unde e furtuna. Pentru că iubesc altfel. Pentru că aleg sa rup normele cotidianului şi mai ales, pentru că te iubesc.Şi te iubesc într-un mod violent, agitat şi în acelaşi timp, profund. Pentru ca m-ai ales, ştiind că nu vei avea alături raze de soare. Tu ai ales furtuna. Si într-un mod ciudat, ne completăm atât de armonios..!

Cântă-mi iubirea în raze de soare! Îţi voi fredona necunoscutul in armonia ploii de furtună…

Published in: on 19 Ianuarie 2013 at 23:52  Comments (2)  

Iubim suferind..? Sau suferim iubind? [ Cererea lui EDUARD ]


[Eduard Stefan Grigoriciuc: „Nu poti iubi cu zambetul pe buze.. Iubesti numai plangand. Astfel uzi floarea dragostei si ea creste..” ]

Putem iubi, oare, fara sa simtim gustul deziluziei, tristetii, suferintei?

A iubit cineva vreodata in mod nesabuit, fara urma de regret, primind inapoi doar iubire?

Pretuim indeajung iubirea fara a cunoaste suferinta?

Sunt intrebari la care uneori gasim  un raspuns, alteori preferam sa ascundem intrebarile intr-un vreun colt uitat, de frica raspunsurilor .. Insa cu totii primim la un moment dat, fie ca vrem sau nu, un raspuns menit sa ne transforme viata .. Pentru ca iubind, nu vom mai fi nicicand aceleasi persoane. Iubind, facem cunostinta cu gelozia, speranta, regretul, sau chiar ..ura.  O persoana care iubeste e o persoana care a vazut ‘dincolo’ .

Si totusi, nu putem iubi zambind? De cele mai multe ori tindem sa tratam sentimentul si chiar persoana de langa noi ca si cum ar fi ceva .. profan, o entitate oarecare, simpla. Oare suferinta apare ca o ‘trezire’ la realitate? De ce abia dupa ce suferim pretuim valoarea unui lucru?

Putem iubi doar prin suferinta? Sau putem iubi curat si fara regret abia dupa ce am observat locul gol de langa noi?

De ce e nevoie sa pierdem pentru a aprecia?

Pentru ca suntem oameni si traim cu o permanenta idee ca ni se cuvine totul: dragostea, recunostinta, respectul. Pe toate le cerem, le revendicam, fara sa fim constienti daca suntem sau nu capabili sa le primim in viata noastra.

Oamenii cu adevarat frumosi sunt cei care au suferit, cei care au cunoscut necunoscutul si care au privit in ochi durerea fara margini. Ei sunt frumosi, pentru ca stiu sa aprecieze ceea ce e ferit de ochii lumii, ei stiu sa ofere neconditionat si apreciaza chiar si cele mai mici clipe de iubire.  Oamenii care au suferit iubind poarta insemnele unui sentiment sfasietor de frumos, pe care l-au lasat in urma. Pentru ca ei au cunoscut suferinta prin iubire. Si poate ca iubesc suferind, insa o fac intr-un mod sublim, departe de superficialitate si mai ales, departe de ochii celor care inca mai trateaza iubirea ca pe un lucru profan..

Published in: on 17 Ianuarie 2013 at 15:55  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

[ Cererea lui Roberto]


Subiect: ” As dori o postare pe tema “Ai fost si ai ramas doar o amintire”  ”  [Roberto] 

N-am crezut vreodata ca voi ajunge sa ma agat de o fila din trecut. Am tot inghesuit mii si mii de cuvinte, pe o coala ce deja purta semnele unui timp mult prea grabit si care uitase ca mai existam. Stii? Timpul uitase de po vestea noastra. De accea, eu imi lasam cate un gand, cate un sentiment, pe acea foaie ingalbenita, sperand ca vom primi inca una. Stii, eu speram sa putem scrie macar o carte impreuna, desi pana la urma, nu ne-a ramas decat o coala ingalbenita.

Mi-ai oferit un coltisor, doar al meu. Mi-ai permis sa-l invadez ca un copil naiv si nu m-ai certat pentru felul meu zapacit de-a fi. Ai avut rabdare, m-ai lasat sa cresc fiind acelasi. Nu mi-ai reprosat vreodata ca te tin prea strans de mana cand ne plimbam prin locuri necunoscute si m-ai lasat sa te apar de ochii din jur. Iti placea posesivitatea mea, pentru ca stii ca eram asa, pentru ca te iubeam. Iti placea sa simti ca ai un loc al tau, locul de langa mine. Si iti placea siguranta cu care te priveam. Pentru ca aveai nevoie de ceva real, ceva stabil.

Si totusi, intr-o zi, am decis amandoi ca nu ne vom termina romanul, n-am mai fost in stare sa scriem nici macar o jumatate de pagina.. Tu mi-ai reprosat ca ideile mele nu sunt originale, eu ti-am invinuit stilul prea copilaresc si iata-ne azi: doi indivizi simpli, cu o jumatate de pagina ingalbenita in mana, intr-o gara prafuita si lipsita de vreun colt de mister.

Te privesc de dincolo de peron si pare ca nu te mai recunosc. Tu nu iti mai aduci aminte de cel care ti-a umplut pagina aceea goala de sentimente, vise si ganduri. Eu am uitat serile acelea de demult in  care parea ca vom ramane mereu de mana, mereu naivi si aceiasi actori intr-o poveste pe care zi dupa zi speram sa o ducem la bun sfarsit .. dupa ani si ani de cuvinte.

M-am uitat pentru ultima oara la tine, inainte sa ma urc in trenul ce avea sa ma duca departe de  povestea mea. Imi zambeai. Si abia atunci am inteles ca noua nu ne-a fost dat nicicand sa scriem o poveste. Noi am fost actorii unei alte povesti, de nimeni stiuta. Dar am plecat cu sufletul impacat, pentru ca am stiut ca ne vom reintalni candva. Iar cand tu imi vei aduce jumatatea ta de pagina, eu o voi aduce pe a mea. Si macar pret de o secunda, vom forma un intreg doar de noi stiut: povestea scrisa pe o fila uitata de timp.

N-avem nevoie de un roman intreg, n-avem nevoie nici macar de foi. Avem nevoie sa stim ca macar o data in viata, am fost iubiti de cineva.  Acel cineva care acum se transforma intr-o amintire simpla. Dar atat de plina de necunoscut..!

Ai fost si ai ramas o amintire.

Cu drag, pentru Roberto! 

Published in: on 17 Ianuarie 2013 at 15:34  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

La final, tragi linie.


Suntem mai buni, mai plini de impliniri, suntem fericiti?

Am reusit sa vedem dincolo de imperfectiuni? Am atins neatinsul?

Am invatat sa iertam? Ii avem alaturi pe oamenii dragi?

Suntem pregatiti sa acceptam ca zi dupa zi ne invatam rolul?

Gasim raspuns la toate aceste intrebari? Nu.

De ce?

Pentru ca suntem prea speriati? Pentru ca nu gandim in perspectiva? Sau poate pentru ca ne e frica sa recunoastem cand ceva nu merge cum ne dorim si preferam sa ne afisam o anumita ‘fericire’?

A trecut un an. Cum te simti? Ai reusit sa schimbi ceva? Ti-ai indeplinit vreun vis? Ai invatat sa ierti? Iubesti? Ramai? Ar trebui ca macar pentru cateva minute sa fim sinceri cu noi si sa recunoastem ce regretam, ce ne dorim si mai ales, ce dorim de la timpul care va veni.

De cele mai multe ori gresim, pentru ca nu constientizam valoarea timpului. Ne purtam ca si cum am avea ani indesati in buzunar, luni de oferit, care stau in vreun colt de camera si zile pe care le ascundem intr-un buzunar de la portofel. Traim ca si cum vom fi pentru tot timpul aici, cerem ca si cum am fi singurii din univers care conteaza. Si gresim.

Uitam sa mai oferim, uitam sa simtim si mai ales, uitam sa fim naturali, uitam sa ne acceptam asa cum suntem. Si ajungi ca la final de an sa te intrebi: Ce am realizat pana acum? Si te intristezi cand realizezi ca cele mai mari realizari sunt reprezentate de statusurile/pozele/prietenii de pe facebook, o rochie noua sau o ‘gagica’ tare. 🙂 Oare asta e tot ce ne dorim? Acestea sunt lucrurile care au ajuns sa ne defineasca? Un like dat din mila si o poza deocheata, din dorinta de a iesi ‘in fata’? Dar in fata cui? Ne rezumam la imagini colorate si aprecieri primite din partea unor straini incapabili sa lege o propozitie coerenta?

La sfarsit de an, suntem fericiti. Sau mai putin. Ne invitam prietenii intr-un anume loc, deoarece ne dorim sa trecem in noul an alaturi de ei. Ne cumparam haine noi, pentru ca vrem sa ne simtim frumosi si eleganti. Trimitem mesaje de duzina, fara sa le citim continutul, pentru ca ‘asa e frumos’.  Si mai apoi, toate acestea trec. Si ne intoarcem la existenta ‘cea de toate zilele’.  Ne uitam inapoi cu jale, ca de’, a fost tare ‘fain’ la rev. Si pantofii cu tocul rupt stau drept marturie. Si ne simtim bine atunci, ca stam impreuna, ne imbratisam la 12 noaptea si cantam de ni se sparg plamanii. Si suntem fericiti. Sau mimam fericirea?

Pentru ca dupa ora 12 noaptea, parca totul se schimba. Si redevenim seriosi, mult prea preocupati de superficial. Abia asteptam sa postam pe facebook unde suntem si cu cine, doar asa, sa stie lumea, nu? Si alegem sa facem si sute de poze, pe care le incarcam pe FB ca poate poate .. vom mai primi cateva likeuri. Si la asta se rezuma totul.

Ne facem macar putin timp pentru noi, pentru a medita la momentele care au trecut? Pretuim ceea ce am primit? Ne preocupam de un vis, doua?  Luptam pentru ceva, in anul care tocmai s-a apropiat de noi?

Si intr-un final, ajung la aceleasi intrebari. Aceleasi intrebari lipsite de sens, ar spune multi.

Dar tu ai invatat ceva in anul care tocmai a trecut?

Esti fericit? Ti-ai atins vreun scop?

Ce iti doresti?

Dar stiu ca raspunsurile la intrebarile acestea nu mi le vei oferi. Pentru ca tu alegi sa pierzi vremea pe facebook, in cautarea pozei ‘supreme’ care iti va aduce alte 10 likeuri banale.  Si in timp ce tu navighezi intr-o lume superficiala, virtuala, lunile trec rand pe rand pe langa tine.
Iar tu devii cu putin mai pesimist, mai singur si mai superficial.

Trezeste-te!  Sunt atat de multe lucruri frumoase in viata, care nu se rezuma la poze si aprecieri banale …

Published in: on 7 Ianuarie 2013 at 16:28  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,
%d blogeri au apreciat asta: