De ce fugi?

Alergăm în neștire. Fugim debusolați, zi după zi, în căutarea acelei experiențe care ne-ar face sufletul să zâmbească. Ne simțim neputincioși și permanent simțim o frică ce nu poate fi descrisă în simple cuvinte.

Fugim de oamenii pe care îi iubim, de frică să nu fim răniți. Alegem să fim singuri într-o permanentă întrecere cu ceva invizibil. Ne punem inima în palma unei persoane, având ochii închiși. Pentru că ne e frică. Și totuși, iubim.

Fugim pentru a ne lăsa în urmă gândurile. Ne este frică să nu fim ajunși de trecut. Ne este frică de tot ce a făcut la un moment dat parte din noi. Și totuși nu realizăm că suntem ceea ce am fost și încă un sentiment în plus. Suntem proiecții ale unor sentimente trecute, transformate în regret, mărginite de speranță și maturitate.

Deseori, fugi cu ochii închiși. Ca și cum totul ar putea să dispară printr-o singură clipire. De parcă tot ceea ce ai fost, nu ești și acum. Ca și cum dacă nu vezi, nu poți auzi. Ca și cum singurătatea nu ar mai fi la tine în suflet. Ca și cum ai putea alunga totul prin întuneric.

Fugim de cuvinte. Ne este frică să spunem ce simțim sau să auzim cuvinte care ne pot tatua pe vecie sufletul. De aceea, obișnuiești să alergi cu căștile în urechi, pentru ca tu să poți controla melodiile care au versuri atât de cunoscute.. Naivule! Uiți cât de multe poți asculta prin suflet?

Și de cele mai multe ori, alegi să fugi de tine. De frică? Din orgoliu?  Eviți să îțî arăți adevăratul suflet, eviți să fii tu. Te afli într-o permanentă pendulare între fugă și repaus. Uneori îți vine să strigi, pur și simplu, cine ești și ce vrei. Uneori. Dar totuși taci. Pentru că ți-e frică.

Uneori, vrei să lași pur și simplu oamenii, să-ți intre în suflet.

Dar apoi îți amintești că nu poți face acest lucru. Pentru că fugi.

Și nu permiți nimănui să te ajungă, vreodată…