Fugim de noi.


confusion

Am obosit.

De prea mult timp alerg și mă uit permanent în stânga și în dreapta ..și totuși, niciodată în urmă. Acum tot ce vreau e să-mi pun sufletul pe pământ. Vreau să simt mirosul ierbii și să închid ochii alături de vânt. Vreau să mă opresc și vreau să am curajul de a privi în urmă. Și totuși, nu pot. Nu poți.

Pentru că te-ai obișnuit să te ascunzi după niște ziduri de regret, amestecat cu frică și nemulțumire. Ți-e frică să încerci. Regreți că nu ai spus anumite lucruri la timp. Și mereu te ascunzi după un val de întrebări la care, totuși, nu te grăbești să auzi răspunsul.

Unde îmi pot găsi curajul de a privi în urmă? Care este momentul în care pot privi fără urmă de regret toate acele suflete care au lăsat urme adânci în viața mea? Avem tendința de a ne ascunde după o frază banală: Suntem slabi.. Dar oare acesta e tot adevărul?

Suntem slabi? Ăsta e răspunsul la toate întrebările?

Nu.

Adevărul este că ne este frică de dezamăgire. Ne este frică să nu sfârșim din nou cu sufletul în palmă. Fugim de persoane pentru că nu vrem să le dăm ocazia de a lăsa urme în noi. Fugim de toate acele lucruri care ne fac fericiți. Pentru că în final, acelea se transformă în singurele noastre slăbiciuni.

Ne este frică de fericire, pentru că am obosit să tot cunoaștem partea ei ascunsă. Ne este frică să fim fericiți pentru că nimeni nu ne promite că mâine o vom avea alături de noi.

Așa că alegem să fugim. Fugim de suflet, fugim de chipurile cunoscute, fugim de sentimente, fugim de răspunsuri. Fugim de noi.

Fără să privim în urmă.
Și totuși.. până când?

Published in: on 19 Iulie 2013 at 22:00  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

De ce mint bărbații? De ce îi încurajează femeile..


Trăim printre ei. Trăim cu ei. Uneori, suferim, alteori, abia atingem pământul, de fericire. Îi iubim, apoi îi criticăm, le reproșăm că nu sunt suficient de atenți și totuși când sunt, ne plictisim.

Bărbații spun că nu ne pot înțelege. Femeile îi acuză de superficialitate. Și uite așa continuă jocul până când o tabără sau cealaltă cedează și totul revine la normal ( cel puțin pentru moment..).

Și totuși, de foarte multe ori am auzit punându-se întrebarea: De Ce Mint Bărbații? Nu am găsit încă un răspuns ideal și probabil nu l-aș primi nicicând de la un bărbat, pentru că se cam apără între ei când vine vorba de divulgat acele mici-mari secrete bărbătești, cum spun ei.

De ce mint?

Uneori, din frica de a fi catalogați altfel decât vor să pară. Sensibilitate, umor? Pe toate și le ascund în vreun buzunar și nu le scot la lumină decât după foarte mult timp și doar în preajma anumitor persoane care le-au câștigat încrederea. Își construiesc prin minciuni imaginea la care cred ei că e bine să ajungă. Adeseori își ignoră adevăratele sentimente, din cauza presiunii celorlalți sau spun minciuni, doar pentru că acelea sunt lucrurile pe care cei din jur vor să le audă.

Alteori, bărbații mint pentru că vor să își ascundă trecutul. Indiferent că tipul a avut o perioadă în care era tocilarul clasei sau umbla cu adidași cu două numere mai mari sau ultima sa prietenă i-a permis doar să o țină de mână( și atât), el nu va recunoaște asta. Probabil îți va povesti cât de cool era în tinerețea lui, sau cât de multe sporturi practica- niciodată nu va recunoaște că cel mai bun prieten al lui era un calculator hodorogit și viața socială îi cuprindea pe bunici, vecinii pensionari și sora/fratele iar în timpul liber plângea la filmele indiene. Pentru că nu va risca să-i fie pătată imaginea de bad boy pe care o are acum, din cauza unei pubertăți mai puțin speciale.

Se mai întâmplă ca bărbații să mintă pentru că asta le cerem. Sună ciudat, știu..Dar de foarte multe ori, noi punem întrebări la care am vrea să răspundă într-un anumit fel. Mai exact, noi avem și o întrebare și un răspuns deja stabilite, doar că vrem să îl auzim de la el. Și dacă nu primim răspunsul așteptat, atunci el are de-a face cu un tsunami feminin! 🙂

Așa că bărbații aleg uneori să-și reprime anumite gânduri și păreri, pentru a ne face pe plac. Știu deja ce așteptăm și vor să aibă liniște, așa că mint(mai mult sau mai puțin), pentru a ne face fericite. Cumva, mint cu acordul nostru ..

Ar mai exista multe motive pentru care ei mint, dar mă rezum la acestea. N-aș vrea să le dezvălui aici toate acele mici secrete ..

Și totuși, am o neclaritate. Când un bărbat nu îți precizează un lucru, se poate numi minciună faptul că ascunde adevărul?

Oare faptul că nu întrebăm ne scutește de minciuni? Minciunile sunt spuse doar ca răspuns al unor întrebări care vin din partea noastră? Fără să vrem..putem influența ce, cum, cât și când suntem mințite?

Întotdeauna vor exista păreri pro/contra minciunilor nevinovate. Însă un lucru e cert: bărbații mint. Dar aven și noi femeile părțile noastre mai puțin bune/plăcute..

Nu am scris acest articol pentru a-i critica pe bărbați. L-am scris pentru noi, pentru a încerca să înțelegem ce se află în spatele unei minciuni. Deseori noi suntem cele care parcă așteptăm acele răspunsuri ideale. Poate dacă am fi și noi puțin mai sincere, dacă am reuși să privim dincolo de imperfecțiuni și am accepta din când în când naivitățile și prostioarele/aberațiile spuse de bărbați, poate că nici ei nu ar mai fi tentați să mintă atât de mult pentru a-și crea imaginea perfectă.

Sunt totuși conștientă că ei mint. Mult. Despre orice. Mai ales că sunt și foarte iubăreți, în același timp.

Dar și noi mințim. Așa că data viitoare când afli că te-a mințit, gândește-te puțin dacă i-ai oferit ocazia să îți spună adevărul sau dacă nu cumva tu l-ai respins încă de la început .. S-ar putea să rămâi surprinsă..

Ei mint. Noi mințim. Dar ce e cu adevărat în sufletul lor când fac asta, nu vom afla niciodată..

minciuni

 

Ai sa intelegi..?


Niciodata nu am fost dispusa sa-mi impart sufletul cu persoanele din jur. Pentru ca ceea ce simteam era menit sa ramana in mine. Trebuia sa se reflecte in mine si in ceea ce gandeam. Pana cand a aparut acel cineva. Acel cineva in care mi-am oglindit sufletul si in care mi-am pus toata fericirea, recunostinta, increderea si mai ales .. speranta. Pentru ca am sperat ca in acel moment, voi deveni altcineva, speram sa devin persoana care va purta pentru totdeauna ‘urma’. 🙂  Persoana careia i se va citi pe chip implinirea si dorinta de a fi impreuna cu persoana alaturi de care isi formeaza intregul.

Nu iti cer tie sa imi intelegi ‘actiunile’ si nici macar nu caut sa imi accepti gandurile mult prea puerile uneori si excesiv de ‘prapastioase’ in alte momente. Pentru ca eu am ales sa fiu altfel, am ales sa ies din multime si sa-mi inving temerile de a iubi si de a fi iubita.

Ma critici atat de des ca lupt. Dar cum ai putea oare tu, o simpla fiinta, sa ma intelegi pe mine, cea care e dispusa sa-si puna sufletul, temerile si gandurile in fata unei singure persoane? Tu, cel care fugi de sentimente; tu, cel care nu este suficient de puternic incat sa lupte pentru ceea ce isi doreste, imi poti reprosa ca lupt pentru ceva in care cred si de care ma agat cu toate petalele de suflet?

Imi reprosezi ca ‘ma las in voia visului’, ca nu ma ancorez in realitate si privesc mult prea oniric totul. Dar nu tocmai visul ne poate face viata mult mai frumoasa? De ce sa ne ancoram intr-o realitate care ne este total impotriva? Ce mi-ar oferi mie realitatea, in raport cu visul, care ma ajuta sa-mi conturez propria poveste? De ce sa renunt la speranta, in favoarea adevarului? Refuz sa merg in genunchi, la fel ca tine. Refuz sa dau capul jos si sa accept orice primesc. Pentru ca eu am puterea sa spun din tot sufletul: Vreau altceva! Merit altceva! Pe cand tu ce faci? Ma privesti dintr-un colt si ma arati cu degetul, pentru ca eu am avut curajul sa ‘ies afara’. Pe cand tu stai in genunchi si te uiti in jur. Intr-o incapere simpla. Si nu lasi pe nimeni sa vina langa tine, pentru ca ..ti-e frica. Si nu esti suficient de puternic incat sa recunosti ca ai nevoie de ‘acel cineva’ pentru a putea iesi ‘afara’, pentru a-ti afirma cele mai nebanuite dorinte. Si alegi intunericul, alegi sa te ascunzi in spatele acelei atitudini de ‘persoana rationala’ dar care in realitate este ingrozita de ideea de a fi altfel, ingrozita de ideea de a lupta pentru propriul suflet. Si e trist.

Niciodata n-ai sa poti intelege de ce aleg sa fac toate aceste lucruri, pentru ca tie cuvantul ‘iubire’ nu iti spune decat ‘suferinta’; cuvantul ‘suflet’ te face sa te gandesti la ‘pustietate’, iar sintagma ‘fiinta iubita’ iti trezeste sentimente de frica, nesiguranta. Naivule.

Inca nu ai inteles ca in doi, puterea e nemarginita. Si doar iubind, vei fi capabil sa te ridici deasupra.

Dar nu ma asculti..si continui sa fii aceeasi fiinta simpla, speriata de propria umbra si pentru care iubirea nu e decat visul unei nopti de vara. Un vis mult prea puternic pentru lasitatea ta si mult prea departe, pentru ca tu sa-l poti atinge. Pentru ca stii?

Pentru a-l atinge, ar fi nevoie ca tu sa-ti parasesti micul univers. Si ar fi nevoie sa mergi cu privirea inainte. Pe cand tu alegi sa mergi in genunchi, privind in jos, spre locul in care candva te vei intoarce si care nu va marca decat atat:  locul unui om mult prea speriat ca sa iubeasca. 

 

Published in: on 25 Noiembrie 2012 at 20:40  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Intre dezamagire si speranta, tu alegi finalul .


Inchis intre patru pereti te minti ca nu-ti pasa si nici nu speri sa mai primesti ceva.

Tigara s-a stins demult, iar fumul abia iti mai gadila simturile . Te simti puternic. Acolo, intre cei 4 pereti plini de ‘tine’, de gandurile si cuvintele tale.  Ai renuntat sa mai faci ceva. Acum doar astepti : o schimbare , un gest, un mesaj. Orice. Dar pare ca a luat sfarsit. Cautarea. Si ai ramas doar tu. Tu cu tine.

Pendulezi intre dezamagire si speranta. Uneori, ridici ochii spre ceea ce candva te facea sa te simti implinit. Te hranesti din amintiri si pret de cateva clipe , te simti ‘ sus’  si poti simti cum speranta incolteste in tine. Dar in cateva secunde, capul iti cade greoi pe perna, atingand dezamagirea , care te aduce aproape de realitate si de greseala. Te arunca intr-o stare de confuzie amestecata cu plictis si spleen.

Ai renuntat sa mai cauti raspunsuri pe fundul sticlei. De mult nu-ti mai poti gasi linistea intr-un pahar ‘de suflet’ , cum il numeai. Acum esti ca o fantoma, o proiectie a trecutului.  Bantui un prezent care  parca nu-ti apartine. Ai da orice sa te poti intoarce in trecut, sa schimbi ceva, orice lucru care te-ar face acum sa te simti macar pe jumatate intreg. Dar e in zadar, caci tot ce ti s-a intamplat, acum face deja  face parte din tine.

Porti cu tine toate greselile, toate raspunsurile si toate faptele . Porti cu tine visul, cuvintele nerostite si gandurile pe care nu le-ai impartasit nicicand. Ai in tine toate promisiunile ei, planurile fara de sfarsit si imaginile cu voi doi.  Toate ‘te apasa ‘ si nu-ti lasa nicio cale de iesire. Iti doresti sa evadezi , insa nu vei scapa nicicand de ceea ce ai fost. Absolut tot, se regaseste in tine.

Bantui strazile , satul de tot ce vezi in jur. Propriile greseli nu te mai lasa sa gandesti logic. Nu mai vezi nicio rezolvare, nimic nu pare sa-ti aline framantarea. Si continui sa mergi, avand doar o singura intrebare care-si cauta obsesiv raspunsul : ”  Cate suflete te-au urmat ..si s-au pierdut ? ”

Te simti gol. Ti-e dor. Apoi ti-e sila . Te simti ranit. Urasti ideea de a fi vulnerabil in fata cuiva. Detesti singuratatea.

N-ai gasit raspunsuri in tine. Pe ea, ai abandonat-o de mult intr-un colt al uitarii. Tigara nu-ti mai ofera decat o ocupatie. Ai renuntat sa mai cauti raspunsuri pe fundul sticlei. Azi ai pierdut batalia cu tine.

Un glont, atat i-a fost de-ajuns.  O inima sfasiata.  Amintirea unui „a fost odata ” .

Si restul ?  E tacere.      

Published in: on 29 Martie 2012 at 2:56  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , ,

Uneori, trebuie sa renunti.


Cateodata, trebuie sa renunti. Sa rupi o bucata din tine si s-o lasi in urma. Sa nu te  mai uiti nicicand la ceea ce ai lasat si sa-ti continui drumul. Uneori, trebuie sa uiti ca esti incomplet si trebuie sa mergi mai departe avand doar..franturi din tine. Nu intotdeauna renunti pentru ca vrei, uneori esti nevoit sa faci asta, ca sa-i dai persoanei dragi puterea de a gasi o alta fericire. Poate ca nici ea nu-si doreste asta, insa o face pentru binele tau. Pentru ca tie sa-ti fie mai usor, pentru ca meriti o fericire simpla. Pentru ca meriti sa ai parte de ceva real, palpabil, fara nopti nedormite, dor si ganduri .

Trebuie sa deschizi bratele si sa dai drumul acelui suflet. Trebuie sa te desprinzi de amintire si vis. Ajuns la o intersectie, trebuie sa urmezi indicatorul “Viitor” , fara sa te mai uiti la ” Trecut” . Pentru ca desi ai inceput ca un intreg, trebui sa continui ca o jumatate.

Uneori, trebuie sa respiri adanc si sa spui “ADIO! ” , desi in acele momente ti-ai dori din tot sufletul sa spui “PE CURAND ..” .  Trebuie sa-ti faci bagajul, sa impachetezi cu mare grija franturile de suflet, lacrimile intr-o sticla cu gat lung, sentimentele intr-o cutie sigilata si amintirile, inveleste-le intr-o panza a nostalgiei. Fa-ti bagajul si pleaca . Acolo unde simti. Acolo unde iti poti gasi linistea.  Si niciodata, dar niciodata,nu privi in urma.

Desprinde-te de amintire. Eu,cel putin, asa am facut. Si mi-a aparut in cale o persoana deosebita, care zi de zi ma invata sa cred, sa sper si sa uit. Ma ajuta sa ma autdepasesc, imi construieste propriul drum si crede in ceea ce fac. De-as putea, nu i-as da nicicand drumul, insa stiu ca la un moment dat, va pleca. Insa voi zambi . Pentru ca mi-a oferit siguranta si m-a incurajat. Si mi-a aratat ca pot renunta la un suflet, fara acel ” bagaj” . Caci imi poate lasa in dar zambet si multumire.

Totusi, sper sa nu pleci. Cum sa renunt eu la sufletul tau ?

Published in: on 25 Martie 2012 at 1:46  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Cum să nu iubesc


Tot ce ştiu acum despre tine e faptul că exişti. Nu ştiu cine eşti, sau ce îţi doreşti, ştiu doar că eşti undeva acolo. Uneori îţi simt lipsa, deşi nu te cunosc. Alteori, imaginea ta îmi revine în minte şi totuşi, nu te recunosc.

Simt uneori că vreau să ajung undeva, îmi apari printre gânduri, însă nu mă laşi să văd motivul. Vii pe neaşteptate şi pleci înainte să-ţi desluşesc prezenţa. Îmi apari în vise, iar dimineaţa laşi în urma ta un gol absurd. Mi se face dor de tine şi nu apari. Pleci, după care te joci cu eternul „ce-ar fi fost dacă? ” .

Mi-ar fi plăcut să te am acum în faţă . Nici n-ai idee ce-ar însemna pentru mine să-ţi conturez chipul cu degetul, pentru a putea spune : ” da, exişti! ”

Mi-ar fi plăcut să fiu motivul pentru care exişti. Sună egoist, dar cum aş putea , oare, să-mi împart sufletul cu altcineva?

Mi-ar fi plăcut să ne ciondănim în continuare. Nici n-ai idee cât de drag îmi erai în momentele acelea!

Mi-ar fi plăcut să te ştiu protagonistul poveştii mele. Acel „cineva” care e pentru mine. Alături de mine. Cu mine. Şi totuşi .. nu e.

Mi-ar fi plăcut să te ştiu fericit, liniştit şi cu zâmbetul acela ştrengar. Tot ceea ce simţi, se reflecta în mine.

Mi-ar fi plăcut să las într-un colţ, abandonat, sentimentul de „frică de sfârşit” . Cât de naivă eram! Iubirea adevărată nu are sfârşit, indiferent dacă cele două persoane sunt sau nu împreună. La un moment dat , se vor reintâlni. În momentul în care vor ajunge la concluzia că doar una lângă alta pot forma întregul.

Mi-ar fi plăcut să nu-mi uiţi privirea. În ea desluşeai tot ce însemni tu pentru mine.

Mi-ar fi plăcut să ştii lucrurile pe care ceilalţi nici nu le bănuiesc. Ce-i al meu, devine al nostru.

Mi-ar fi plăcut să-ţi pot şterge cuvintele urâte. De ce vrei să-ţi păteze imaginea?

Mi-ar fi plăcut că tot ceea ce am spus mai sus să fie scris ca ficţiune. Şi totuşi nu e.

Mi-ar fi plăcut să nu te descopăr. M-am pierdut în complexitatea trăirilor. Am intrat în labirintul conturat de tine şi am ieşit dezamăgită de propriul mod de a găsi calea de „ieşire” .

Mi-ar fi plăcut să renunţăm la timp. Unele lucruri nu sunt făcute să se împlinească. Nici acum, nici în viitor. Niciodată.

Mi-ar fi plăcut să ştii că atunci când zâmbeam, de fapt îmi doream să te ştiu lângă mine. Mai mult ca niciodată.

Mi-ar fi plăcut să mă suni atunci când eram ocupată. Căci tu, tu erai refugiul meu.

Mi-ar fi plăcut să lăsăm orgoliul undeva, departe. Cât de multe am pierdut în tot acest timp !

Mi-ar fi plăcut să ştii că tăcerea mea nu e un răspuns, ci o întrebare.

Mi-ar fi plăcut să fii acolo, când totul în jur părea să nu mai aibă niciun sens logic.

Mi-ar fi plăcut să nu doară. Dar durerea te face uman.

Mi-ar fi plăcut să nu-ţi simt lipsa. Ştii, totul ar fi fost atât de …”singular” .

Mi-ar fi plăcut să ne revedem. O strângere de mână şi un „adio” subtil. Pecetea unei legături unice.

Mi-ar fi plăcut. Dar am să o iau de la început. În curând .

Şi atunci, spune-mi, mi-ar fi plăcut să nu te fi iubit?

Published in: on 22 Martie 2012 at 10:43  Lasă un comentariu  
Tags: , ,
%d blogeri au apreciat asta: