Setea oarbă.


Suntem obsedați de lucrurile pe care le vedem în jur. Nu mai suntem conștienți de ceea ce avem, pentru că tânjim mereu după alte și alte lucruri- superficiale și de cele mai multe ori fără sens. Ne-am obișnuit să fugim fără un motiv, doar pentru a avea o scuză în fața celorlați: suntem ocupați.

Ne ascundem sub un munte de lucruri obsesive, doar pentru a ne ascunde adevărul. Un adevăr pe care de obicei îl transformăm în minciună și superficialitate. Pentru că ne e rușine  să recunoaștem ce ne dorim cu adevărat sau, mai ales, suntem mult prea slabi ca să luptăm pentru ceea ce ne împlinește cu adevărat sufletul.

Huge crowd

Ne ignorăm sentimentele și afirmăm că suntem puternici, fără vreo nevoie de a fi iubiți sau ascultați. Așa că aruncăm cu cuvinte, întoarcem spatele oamenilor care ne-au fost mereu alături și oferim totul persoanelor care ar face orice să ne fie bine. Și totuși, continuăm să greșim și să afirmăm că noi avem dreptate și toți cei din jur greșesc. Suntem mărginiți de un orgoliu greu de măsurat, aproape pueril.

Ești nevoit să lupți, să cauți și să nu lași garda jos. Așa că fugi, mereu ești cu gândurile vraiște și alegi să îți ignori sufletul. Pentru că în viziunea ta, sentimentele sunt egale cu slăbiciunea.

Când ai spus ultima oară ce simți?

Când te-ai simțit ultima oară liber să spui ceea ce îți dorești?

Și mai ales, când i-ai spus ultima oară ce simți pentru el/ea?

Încă mai ai timp să schimbi ceva.

Oprește-te din fuga asta oarbă și fă-ți timp pentru suflet. Ia-o de mână și închide-ți telefonul. Împarte-ți liniștea cu persoana ta dragă. Oprește-te. De ce?

Pentru că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le vei mai face vreodată.

Ești pregătit să renunți la tot pentru acea sete oarbă?

Published in: on 11 Iunie 2013 at 13:41  Comments (4)  
Tags: , , , , , , , ,

Pentru cei care ..au pierdut.


Cu totii am simtit candva durere de a pierde ceva sau pe cineva. Cu totii ne-am simtit neputinciosi in fata acelei persoane care pur si simplu pleca din fata noastra iar noi nu puteam face altceva decat sa privim. Si sa speram ca intr-o zi, acel cineva sau ceva.. va reveni.

De cate ori n-am adormit cu perna in brate si visand la ceea ce ne-a fost luat sau la ceea ce am lasat sa plece de langa noi? De cate ori nu am regretat decizia de a alunga pe cineva din viata noastra,  decizia aceea stupida de moment, dar pe care o regretam si acum, dupa multi ani?

De cate ori nu ti-ai zis ” lasa, o sa se intoarca” .. si nu ai reusit decat sa-ti ingropi neputinta in orgoliu si ideea ca ‘asa a fost sa fie’ ?

Pierdem. Zi de zi, clipa de clipa.  Ce anume?

Pierdem secunde pe care nu stim sa le apreciem, ne purtam de parca timpul ne este un aliat care ne tot ofera momente ‘extra’, cand avem nevoie. Dar totusi nu stim ca principalul nostru dusman este intocmai timpul care zi dupa zi iti aminteste ca esti muritor, ca dupa ce nisipul din clepsidra vietii se scurge, tu devii o amintire. Si atat.

Pierdem atunci cand alegem sa ne despartim de persoane cu cuvinte ‘ grele’. De ce? Pentru ca nu se stie niciodata cand le vom revedea. Cuvintele noastre ar putea deveni calauza persoanei careia i le-am spus. Si-atunci, te intreb eu pe tine: chiar iti doresti ca el/ea sa plece de langa tine luand tot ce-i mai dureros din glasul tau?

Pierdem ocazii. Zi dupa zi. Pentru ca ne incapatanam sa tinem in noi ceea ce simtim. Si astfel, peste ani si ani, inca traim cu intrebarea ‘ce-ar fi fost daca? Ce-ar fi fost daca i-as fi spus atunci ce simteam…? ” Si odata pierdut, un moment nu mai revine nicicand. Iar daca tu nu ai puterea de a-ti striga dorinta sau temerile, nimeni n-o va face in locul tau. Si astfel, vei ajunge marginit de regrete.

Pierdem atunci cand alegem sa nu iertam, atunci cand purtam ura, ranchiuna. Pentru ca sufletul nostru devine un adapost secatuit, in care soarele pare sa nu mai rasara si in care nu poate intra nimeni. Si astfel, fugim de iubire, de prietenie, de tot ceea ce inseamna frumos. Si devenim niste fantome singuratice..

Pierdem toate aceste lucruri de mai sus si multe altele.

Dar, cel mai dureros, pierdem persoane dragi. Uneori, ne sunt ‘luate’. Pentru ca pleaca de langa noi mult prea devreme, lasand un gol imens.. si astfel trebuie sa traim cu gandul ca nu le vom mai vedea niciodata. Dar stim ca privind spre cer, vom putea oricand sa ne deschidem sufletul pentru ca acea persoana, de acolo de sus, ne va asculta si va avea grija de noi.  Alteori, pierdem persoane care ne iubesc, pentru ca noi sunem preocupati de alte lucruri, pentru ca suntem superficiali, pentru ca nu apreciem ceea ce avem si mai ales, le pierdem pentru ca nu stim sa iubim. Si abia dupa ce pierdem, plangem in pumni, pentru ca golul lasat de o persoana nu poate fi umplut nicicand in intregime.

Pierdem, suferim, dar ne continuam viata. Nu a zis nimeni ca e usor sa fii om, sa iubesti sau sa traiesti ca o jumatate. Nu vom reusi niciodata sa gasim raspunsurile perfecte la intrebarile noastre.

Si atunci, ce putem face? Trebuie sa invatam sa traim cu propriile alegeri, cu golurile din suflet si cu sentimentul singuratatii. Suntem ceea ce alegem.

Dar sa nu-ti pierzi nicicand speranta. Lucrurile bune vor veni si in viata ta.Trebuie doar sa ai rabdare, sa privesti in sus si sa-ti spui ” eu pot”. Nu lasa sa treaca nicio zi fara sa asculti, sa iubesti, sa daruiesti si mai ales.. sa ierti. Traieste acum, pentru ca ni s-a dat fara sa vrem si ni se va lua fara sa fim intrebati.

Pentru toti cei care au pierdut: capul sus si nu uitati ca totusi, cineva va iubeste. Aveti grija de sufletele voastre!

Published in: on 6 Septembrie 2012 at 11:00  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Cine a pus tacerea intre noi?


As spune ca mi-e dor , dar as pica in banal.

As spune ca-mi pare rau, insa ar fi un cliseu.

As spune ca vreau, insa as parea egoista.

Dar daca ti-as spune ca mi-e greu ?

De ce? Pentru ca.. e tacere. Pentru ca n-aud nicio intrebare, niciun raspuns, nici macar un salut. E gol, e liniste si-atat. Si stii, nu e o liniste din aia care .. te face sa meditezi. E o liniste care parca macina intr-o cadenta de sisif gandurile si sentimentele pe care le am. Pentru tine.

E o liniste imbracata in pareri de rau, furie si impotrivire. E acea liniste care dispare doar in momentul in care cele doua suflete se apropie din nou. Stiu ca ..nu ai plecat. Stiu ca poate e ceva ‘normal’ , cand e vorba de ‘doi’. Insa doar pentru ca pentru altii e ceva normal, nu inseamna ca pe noi ne caracterizeaza.

Am incercat in zadar sa-mi ocup mintea cu orice, dar se pare ca toate merg spre un singur loc.  Nu pot ignora ceea ce simt sau ceea ce gandesc. Mi-am zis ca ” sunt puternica” , nu ma las afectata si toate tampeniile astea feministe. Dar oare ignorand dorul , lipsa pe care o simt, nu ma transform intr-o persoana slaba ?

Vreau sa fiu puternica si sa-ti spun ca nu-mi place starea asta. Nu vreau liniste. Vreau ‘zgomot’ , agitatie, alaturi de tine. Stiu ca exista si momente mai putin ” armonioase „, insa n-ar trebui sa incercam sa trecem mai usor peste obstacole ‘ in doi’ ?  Imi plac ‘ciondanelile ‘ noastre , dar uneori , din orgoliu, parca le ducem la extrem. Si ajungem sa ne privim unul pe altul intr-un mod straniu. Noi nu suntem asa.

Ne-am promis ca o sa trecem peste multe. Stiu ca asta e doar un mic ‘hop ‘ , in comparatie cu toate cele care vor veni.  Si stiu ca o sa trecem peste. Dar , oare, n-am putea sa fim ‘certati, impreuna’ ? Sau sa imi reprosezi ca sunt capoasa si ca vorbesc tampenii, zambind in acelasi timp ?

Asculta-ma si lasa-ma sa cresc asa. Mi-ai zis ca un ‘noi’ , va exista indiferent de felul in care voi fi eu . Si mi-ai mai zis ca nu trebuie sa ma schimb, pentru ca tu iubesti felul meu de-a fi.

Distanta asta nu e tocmai de partea noastra. Si stii cat de mult mi-ar placea sa pot iesi acum din casa si sa fug la tine-n brate, sa iti fur un pupic si sa-ti spun ca ” n-am vrut ! ” , indiferent ce prostie as mai fi facut. Te-as fi privit in ochi , iar tu ai fi vazut mai usor ca sunt sincera si ca am nevoie sa te stiu bine, langa mine. Dar deocamdata .. e imposibil.

Eu gresesc, am un orgoliu prostesc uneori si poate ca nu realizez cat de mult rau pot face prin cuvintele mele aiurite. Dar tu, reproseaza-mi, spune-mi orice ! Nu ma lasa singura, sa ‘ realizez ‘ ce tampenii am facut. Pentru ca stii ca fara tine, nu pot reusi.

Nu-ti cer nimic, doar .. spune-mi. Orice.

Cine a pus tacerea intre noi ?

Published in: on 28 Martie 2012 at 23:37  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,
%d blogeri au apreciat asta: