Setea oarbă.


Suntem obsedați de lucrurile pe care le vedem în jur. Nu mai suntem conștienți de ceea ce avem, pentru că tânjim mereu după alte și alte lucruri- superficiale și de cele mai multe ori fără sens. Ne-am obișnuit să fugim fără un motiv, doar pentru a avea o scuză în fața celorlați: suntem ocupați.

Ne ascundem sub un munte de lucruri obsesive, doar pentru a ne ascunde adevărul. Un adevăr pe care de obicei îl transformăm în minciună și superficialitate. Pentru că ne e rușine  să recunoaștem ce ne dorim cu adevărat sau, mai ales, suntem mult prea slabi ca să luptăm pentru ceea ce ne împlinește cu adevărat sufletul.

Huge crowd

Ne ignorăm sentimentele și afirmăm că suntem puternici, fără vreo nevoie de a fi iubiți sau ascultați. Așa că aruncăm cu cuvinte, întoarcem spatele oamenilor care ne-au fost mereu alături și oferim totul persoanelor care ar face orice să ne fie bine. Și totuși, continuăm să greșim și să afirmăm că noi avem dreptate și toți cei din jur greșesc. Suntem mărginiți de un orgoliu greu de măsurat, aproape pueril.

Ești nevoit să lupți, să cauți și să nu lași garda jos. Așa că fugi, mereu ești cu gândurile vraiște și alegi să îți ignori sufletul. Pentru că în viziunea ta, sentimentele sunt egale cu slăbiciunea.

Când ai spus ultima oară ce simți?

Când te-ai simțit ultima oară liber să spui ceea ce îți dorești?

Și mai ales, când i-ai spus ultima oară ce simți pentru el/ea?

Încă mai ai timp să schimbi ceva.

Oprește-te din fuga asta oarbă și fă-ți timp pentru suflet. Ia-o de mână și închide-ți telefonul. Împarte-ți liniștea cu persoana ta dragă. Oprește-te. De ce?

Pentru că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le vei mai face vreodată.

Ești pregătit să renunți la tot pentru acea sete oarbă?

Published in: on 11 Iunie 2013 at 13:41  Comments (4)  
Tags: , , , , , , , ,

Oamenii pleacă.


Suntem  singuri.

De când ne naștem și până în momentul în care suntem nevoiți să aruncăm o ultimă privire în jur, suntem singuri in propria viață. Suntem nevoiți să ne ducem la bun sfârșit un rol poate prea greu sau prea liniștit. Și totuși mereu suntem înconjurați de tot felul de persoane care, într-un fel sau altul, ne marchează existența. Unele lasă urme adânci în sufletul nostru, altele trec neobservate …și mai sunt și acele persoane care devin sufletul nostru. Devin un prezent constant .. pentru că ne e frică să le atribum trecutului sau viitorul. Sunt persoane alături de care vrem să ne trăim prezentul. Din nou și din nou.

Uităm, însă, că oamenii pleacă. Dintr-un motiv sau altul, fie că le-a expirat timpul de a ne fi alături, fie că o fac de bunăvoie sau pentru că e dorința noastră, ei pleacă. Și lasă uneori un gol pe care nici melodiile, nici alte persoane și nici măcar viitorul nu il pot umple. Așa că suntem nevoiți să mergem mai departe, așa cum suntem, indiferent că purtăm cu noi un gol necunoscut de cei din jur, sau pur și simplu purtăm urma unei ființe care a fost cândva parte din noi.

Uneori, persoanele aleg pur și simplu să plece. Nu ne anunță, nu ne cer permisiunea și nici măcar nu se gândesc să lase un bilet în urmă. Zâmbim, strângem din pumn și mergem mai departe. Pentru că pentru păreri de rău, regret și suferință nu ar trebui să ne facem niciodată timp!

Nu pot să îți spun că oamenii nu vor pleca de lângă tine.

Însă te pot sfătui să îi țîî aproape pe cei care au ales să-ți fie alături indiferent situație. Asigură-te că sunt conștienți de sentimentele pe care le ai față de ei. Fii alături de cei care sunt lângă tine. Nu îi alunga pe motive prostești și niciodată să nu le reproșezi că nu sunt suficient de aproape de tine. Pentru că ei, au ales să rămână în acel loc pe care alții l-au părăsit fără să se mai uite măcar în urmă.

Nu fugi după persoane care nu doresc să cunoască traseul spre viața ta. Nu fugi dupa persoane care hoinăresc dintr-o viață în alta. Prețuiește-i pe cei care au făcut din viața ta, viața voastră.

Oamenii pleacă. Dar cei care te iubesc, întotdeauna vor rămâne.

drumuridif drumuridif

 

Published in: on 8 Martie 2013 at 22:14  Comments (6)  
Tags: , , , , , , , ,

Acelora care ranesc .. [ Cererea lui Constantin]


SUBIECT: ” despre oameni ce ranesc tot timpul fara sa tina cont de sentimentele fiecaruia winking ” [CONSTANTIN ] 

 Daca eu sunt un esec ,atunci tu,suflete,cum te poti numi?Iluzie?Vis?Fantasmagorie?Poti critica cu atata usurinta…

Arunci cu vorbe goale fara sa-ti pese de nimic.Consideri ca totul ti se cuvine si ca esti in masura sa decizi pentru doi oameni.Esti convins de faptul ca tu nu gresesti niciodata,doar cei din jur te supara pe tine.Vrei mereu sa ai ultimul cuvant,  iti doresti sa simti gustul amar al mandriei.

Iti place sa te simti superioara, desi nu esti.Iti place sa afirmi lucruri pe care si tu te chinui sa le asimilezi.Te minti pana cand ajungi sa crezi ca este singurul adevar.

Nu-ti place sa fii contrazis si preferi sa abandonezi orice discutie la care nu poti face fata. Gasesti explicatii la cele mai evidente greseli si minti ori de cate ori esti pus fata in fata cu un eveniment in aparenta transparent.Atunci spune-mi acum,cine reprezinta defapt un esec pentru tine?Razboiul cu propria persoana te tradeaza.Incerci sa te identifici ca personalitate si uiti de  ‘cel mai esential ‘ amanunt:esti o fiinta umana.

De ce iti place sa ranesti? Pentru ca iubesti titulatura de ‘colectionara de suflete’? Cu ce ti-am gresit eu, personal? De ce consideri ca te poti juca naiv cu sentimentele mele, cu sentimentele barbatilor care ti-au pasit pragul inaintea mea si care atunci cand au plecat n-au mai indraznit sa priveasca spre tine?

De ce folosesti mereu aceeasi tactica- il faci sa te iubeasca, dupa care il abandonezi, fara sa te uiti in urma? Primim cumva premii pentru raceala din suflet? Daca da, atunci tu ar trebui sa primesti titlul anului caci tu esti cea care e dispusa sa calce tot in picioare doar pentru a iesi in fata.

De ce ranesti? De ce ranim? De ce ne chinuim in continuare cu intrebari care par sa nu-si mai gaseasca niciodata raspunsul?

O facem pentru ca ne simtim superiori, sau inimile frante sunt un fel de ‘trofee’ prin care ne masuram noi puterea? Puterea de a face rau? Puterea de a distruge?

Stii? Nu ti-am putut spune niciodata toate aceste cuvinte. Poate pentru ca te-am iubit, poate pentru ca te-am respectat mult prea mult ca femeie, ca femeia care a fost candva a mea, ca femeia care mi-a lasat un gol in loc de suflet. Pentru ca ti-am admirat curajul, orgoliul si mai presus de toate ..parfumul. Parfumul care iti umplea golul care ramanea dupa ce plecai. Si de fiecare data, te priveam ca si cum ar fi fost ultima oara. Pentru ca stiam ca intr-o zi, usa nu se va mai deschide. Iar eu? Eu urma sa fiu mai pustiu ca nicicand …

Ar mai trebui sa stii, totusi, un lucru: totul are o masura in viata, mai putin durerea. Si cand te vei astepta mai putin .. vei intelege.

                                      Cu drag, pentru Constantin! 

 

Published in: on 3 Septembrie 2012 at 23:50  Comments (2)  
Tags: , , ,
%d blogeri au apreciat asta: