Ne grabim sa crestem. Ne creem singuri un ideal din “maturitate” si o asteptam ca pe un cadou suprem. Definim perfectiunea ca fiind o libertate totala. Pana pe la varsta de 18-19 ani, ducem un permanent “razboi” cu noi si cu cei din jur. Permanent simtim nevoia de a demonstra ceva, de a iesi cu ceva in fata. Ajungem chiar la penibil, apelam la clisee si toate din dorinta de a “fi altfel” , de a parea “maturi” .
De ce ne grabim sa crestem ? De ce nu ne bucuram de inocenta, de parerea si sprijinul parintilor, de toate acele lucruri care ne pot face fericiti, fara sa apelam la bani, farduri sau masini? De ce nu mai stim sa iesim pe-afara, doar din dorinta de a ne plimba ? Fara sa ne pregatim ore intregi,ca sa aratam impecabil, fara sa ne alegem “cu mare grija locurile, ca sa fie populate” , fara sa ne cautam persoana ideala cu care sa iesim? De ce nu mai putem sa ne bucuram de soare asa cum o faceam cand eram mici?
Tin minte ca imi placea nespus sa ies vara de dimineata afara si pana seara.. rar ma gaseau ai mei. Ce-i drept, eram ca un baietoi, ca nu mi-au placut prea mult papusile.Jucam fotbal, mergeam ” pe deal” , aruncam cu lut 
) ( ah,ce sport plin de adrenalina! ) , jucam “florile si vantul” , ” du-te la numele tau ” si cate si mai cate alte jocuri haioase ! Mi-aduc aminte ca obisnuiam sa iesim in oras duminica, dupa biserica, pe la ora 2-3 , si fiecare avea exact 1 leu ( mai exact, 10.000 ) , cu care ne cumparam un suc la pahar si un Krax. Cine era norocos si mai avea 50 de bani ( 5000 ) , isi lua si o inimioara finetti. Doamne , ce vremuri ! Atunci,nu m-am plans niciodata ca am prea putini bani. Nu m-am plans ca n-am bluza X sau geanta Y. Nu le-am cerut parintilor sa-mi cumpere telefon si nici nu am plans ca un copil razgaiat daca nu primeam cine stie ce cadou. Atunci, pretuiam simplitatea, lucrurile normale si care mi-au facut o copilarie frumoasa.
Acum, intr-o societate superficiala, suntem nevoiti sa fim superficiali. Pentru ca daca nu respecti asa zisele reguli, esti marginalizat, etichetat ca fiind ” tocilar, invechit, sarantoc ” sau cine stie ce altceva. In tot haosul asta, de noi depinde sa ne pastram esenta. Sa ne pastram sufletul de copil, sau cel putin sa pastram in noi inocenta, bunatatea si iubirea fata de frumos si fata de ceea ce inseamna suflet. Cand ne-am oprit din a mai fi copii? De ce alegem sa alergam dupa maturitate , care ne va fi alaturi toata viata ?
Poate ca da, acum avem libertate, insa nu stim s-o folosim asa cum ar trebui. Pentru ca ne simtim liberi sa ne purtam urat, sa jignim, sa fim superficiali , sa ne petrecem noptile aiurea, sa-i ignoram pe cei dragi, sa judecam, sa nu ne pese de suflet si mai ales, ne simtim liberi sa denaturam tot ce e frumos si pur.
Nu mai vreau sa cresc. Mi-e dor sa ies afara cand e cald si sa nu-mi pese de haine. Mi-e dor sa ies in oras cu aceiasi 10.000 si sa-mi cumpar un suc la sifon, nu un suc natural. Mi-e dor sa joc fotbal si sa ma julesc de numa, ca doar habar n-am. Mi-e dor sa ma inrosesc atunci cand un baiat vine langa mine, iar eu sa inventez o scuza ca sa plec acasa .
Mi-e dor sa fiu copil.
De ce n-am avut rabdare ? 
RĂSPUNS FĂRĂ ÎNTREBARE 