De ce fugi?

Alergăm în neștire. Fugim debusolați, zi după zi, în căutarea acelei experiențe care ne-ar face sufletul să zâmbească. Ne simțim neputincioși și permanent simțim o frică ce nu poate fi descrisă în simple cuvinte.

Fugim de oamenii pe care îi iubim, de frică să nu fim răniți. Alegem să fim singuri într-o permanentă întrecere cu ceva invizibil. Ne punem inima în palma unei persoane, având ochii închiși. Pentru că ne e frică. Și totuși, iubim.

Fugim pentru a ne lăsa în urmă gândurile. Ne este frică să nu fim ajunși de trecut. Ne este frică de tot ce a făcut la un moment dat parte din noi. Și totuși nu realizăm că suntem ceea ce am fost și încă un sentiment în plus. Suntem proiecții ale unor sentimente trecute, transformate în regret, mărginite de speranță și maturitate.

Deseori, fugi cu ochii închiși. Ca și cum totul ar putea să dispară printr-o singură clipire. De parcă tot ceea ce ai fost, nu ești și acum. Ca și cum dacă nu vezi, nu poți auzi. Ca și cum singurătatea nu ar mai fi la tine în suflet. Ca și cum ai putea alunga totul prin întuneric.

Fugim de cuvinte. Ne este frică să spunem ce simțim sau să auzim cuvinte care ne pot tatua pe vecie sufletul. De aceea, obișnuiești să alergi cu căștile în urechi, pentru ca tu să poți controla melodiile care au versuri atât de cunoscute.. Naivule! Uiți cât de multe poți asculta prin suflet?

Și de cele mai multe ori, alegi să fugi de tine. De frică? Din orgoliu?  Eviți să îțî arăți adevăratul suflet, eviți să fii tu. Te afli într-o permanentă pendulare între fugă și repaus. Uneori îți vine să strigi, pur și simplu, cine ești și ce vrei. Uneori. Dar totuși taci. Pentru că ți-e frică.

Uneori, vrei să lași pur și simplu oamenii, să-ți intre în suflet.

Dar apoi îți amintești că nu poți face acest lucru. Pentru că fugi.

Și nu permiți nimănui să te ajungă, vreodată…

Să spui. Să strigi. Să iubești.

De ce ți-e frică? De ce fugi de cuvinte? De ce accepți orice nedreptate, cu capul plecat, fără să îți ridici măcar ochii către ceea ce îți dorești să fie al tău?

Tu ai puterea de a face o schimbare care îți va purta numele în timp. Tu poți fi cel care luptă pentru propriul vis. Tu poți fi cel care a îndrăznit să rupă rândurile și mai ales, cel care a ales să fie altfel, pentru că tu ești altfel. Pentru că tu iubești, tu apreciezi sinceritatea și frumosul. Pentru că tu măsori viața în clipe de neuitat alături de cei dragi și lupți pentru a fi alături de cei care și-au câștigat locul în inima ta.

De ce nu-ți poți găsi vocea? Acea voce care să spună doar: eu pot, eu vreau, eu lupt; eu nu sunt de acord.

Ai puterea de a schimba atât de multe printr-un cuvânt aparent banal. Însă cuvintele nespuse la timp, devin amintiri goale. Ajungi să te pierzi după un timp în păreri de rău. Ți-e frică de ceea ce cred ceilalți. Ajungi să trăiești condus de o frică ce te transformă într-o persoană slabă. Asta vrei să își aducă aminte ceilalți despre tine?

Cum altfel crezi că vei putea face vreo schimbare? Cum ar putea niște cuvinte nerostite să îți aducă în viață acea fericire și liniște la care tânjești ca un copil?

Vreau să strigi, vreau să cânți și să spui ceea ce simți. Cel puțin pentru moment, uită de cei care sunt în jurul tău. Nu mai fi un simplu ascultător. Găsește-ți vocea și nu-i lăsa pe cei din jur să-ți fure cuvintele.

Strigă, luptă, cântă, iubește și nu privi înapoi!

Nu te îngropa în cuvinte nerostite.

Chiar acum, spune-i că o iubești. Iar tu, du-te la el și cere-ți scuze pentru cât ești de încăpățânată.

Tu, dragul meu, ieși puțin din casă și lasă oamenii să te cunoască. Acordă-le puțină încredere. Spune-le cum ești de fapt.

Draga mea, nu mai căuta răspunsuri la întrebări fantasmagorice.  Iubește, pur și simplu.

Iar eu?

Eu voi continua să îmi caut cuvintele.

Iubește, spune-o, luptă! Pentru că nu poți primi răspuns la întrebarea pe care nu o vei rosti niciodată…